Începem prin a dezbate situații în care participanții se simt oprimați în cadrul sistemului de învățământ. Descoperim că există de câțiva ani o propunere din partea ligii elevilor de a organiza o “zi fără uniforme”, pe care administrația o refuză de fiecare dată. Descoperim apoi că uniformele au fost introduse recent la Colegiul “Mihai Viteazul”, pentru că foarte mulți elevi aveau o ținută considerată indecentă. În mod remarcabil, chiar participanții la workshop sunt de acord că unii dintre ceilalți elevi ai liceului nu au demonstrat întotdeauna cea mai bună judecată când vine vorba de ținute adecvate pentru un mediu educațional. Elevii identifică problema ca fiind una cu dublu tăiș – pe de o parte, nu se simt reprezentați de administrație, pe de altă parte, ei înșiși nu doresc să se asocieze cu situațiile pe care le-ar putea crea lipsa de discernământ a colegilor lor. Discutăm despre formularea optimă a unei soluții de compromis și despre cum s-ar putea ca liga elevilor să comunice la fel de eficient și cu administrația și cu restul colectivului de elevi.

Apoi, pentru studiul de caz, alegem împreună să discutăm despre unul din cazurile investigate de Laura în trecut – e vorba despre scandalul concursurilor școlare, care a dus la interzicerea acestora de către Ministerul Educației, ca mai apoi unii dintre organizatori să fie acuzați și penal de acte de corupți.

Pe scurt, o mână de oameni sugerează un curriculum care sub pretextul de a fi “alternativ” reușește să se echiveze oricărui control riguros din partea unor educatori competenți. Mai mult, pe baza unei nevoi reale de activități extra-curriculare de calitate, organizatorii de concursuri școlare profită atât de școli cât și de părinți dornici să le ofere copiilor lor un avantaj competitiv punând o taxă pe participare și oferind în paralel și materiale pregătitoare contra-cost. Educație de vânzare, nereglementată și ne-verificată calitativ, promovată uneori ca fiind aprobată de Academia Română, cu toate că Academia nu și-a oferit niciodată endorsmentul. Cu sprijin cumpărat din partea școlilor și a unor profesori, organizatorii concursurilor școlare câștigă sume exorbitante în schimbul unor activități care adesea lasă de dorit.

Pornind de la acest caz, liceeni își asumă rolul de jurnaliști și intervievează pe rând persoanele implicate în scandalul concursurilor școlare: organizatorul, profesorul care mediază relația cu părinții, directorul de școală care oferă spațiul școlii contra-cost pentru organizarea concursurilor, părintele copilului care nu își permite să participe la concursuri. Fără excepție, întrebările pe care le pun liceenii sunt extrem de pertinente, punând în chestiune atât rolul fiecărei persoane implicate cât și problemele unui sistem educațional care permite situații de această natură ne-oferindu-le beneficiarilor săi o alternativă de calitate.

Atelierul ne lasă o impresie mai mult decât plăcută. Simțim că dacă toți adolescenții din România ar demonstra la fel de mult spirit critic precum cei pe care i-am cunoscut la Sf. Gheorghe, viitorul ar fi cu siguranță mai aproape de ceea ce ne dorim și noi și de ceea ce ne ghidează inclusiv în organizarea acestor workshopuri.

Pentru că toți participanții fac parte din presă, discuția se îndreaptă spre modul în care mediul digital poate contribui în mod semnificativ la comunicarea dintre jurnaliști și publicul acestora. Povestim mult despre jurnalismul cetățenesc și despre noi modalități de producție și de distribuție a pieselor de investigație. Împreună cu participanții, pentru studiul de caz ne oprim asupra unei situații din lumea jurnalismului. În 2009, la protestele împotriva summit-ul G20 din Londra, un vânzător de ziare trece prin rândurile protestatarilor în drum spre casă dar nu mai iese din mulțime. Moare subit și fără explicație. Autoritățile susțin că a fost strivit în mulțime. Jurnaliștii de la The Guardian nu sunt mulțumiți de această explicație și cer sprijinul protestatarilor pentru a rezolva cazul – oricine a filmat protestele este invitat să verifice dacă nu cumva a surprins ceva din ce i s-a întâmplat vânzătorului de ziare. După o vreme, unul dintre protestatari descoperă că filmase întreaga scenă cu telefonul. Vânzătorul de ziare fusese lovit de un polițist cu bastonul. A murit de un atac de cord în urma acestui atac. Un caz care fără îndoială nu ar fi fost rezolvat niciodată fără contribuția publicului the Guardian este soluționat prin ceea ce numim crowdsourcing the news.

În vreme ce, din punct de vedere jurnalistic, odată adevărul ieșit la iveală, cazul este considerat rezolvat, din punct de vedere dramaturgic, un astfel de caz ne dă ocazia de a explora modul în care în cadrul instituțiilor masive, mai ales în interiorul instituțiilor de securitate, individul poate ajunge să prioritizeaze valorile și interesele instituției deasupra unor valori morale de bază sau a interesului public. La fel, putem observa cum instituția însăși poate opta să-și încalce propriile valori într-un caz izolat pentru ceea ce percepe a fi un bine mai mare. În cazul de față, unul dintre participanți sesizează că “instituția și membrii săi pot considera că a face dreptate unui individ este mai puțin valoros decât a evita o discreditare majoră care ar putea scădea încrederea publicului în forțele de ordine, împiedicându-le din a-și face datoria în cazuri viitoare.”

Vorbim apoi despre cum o piesă de jurnalism narativ (mai ales piesele cu formă lungă) poate folosi unelte dramaturgice pentru a dezvolta povestea în cel puțin două sensuri: în primul rând pentru a oferi ambelor tabere ocazia de a-și expune poziția fără a lua partea vreuneia dintre ele; în al doilea rând, pentru a explora latura umană a poveștii pentru a-l captiva și informa în același timp pe cititor.

În acest sens, participanții aleg o scenă / situație dramaturgică pe care un posibil “scenariu” de spectacol/film pe această temă ar putea-o trata. Situația aleasă va conține o dualitate asumată, iar scopul ei va fi de a dezvălui ceva esențial despre oamenii implicați.

Alegem să “scriem” scena în care polițiștii implicați în atactul vânzătorului de ziare iau decizia de a ascunde adevărul. Scena se va termina cu această decizie, care este în mod cert una problematică, în care unul sau mai mulți dintre cei implicați vor experimenta o dilemă morală. O variantă este ca întregul colectiv să aleagă în mod conștient binele mai mare, caz în care din punct de vedere dramaturgic este interesantă poziția polițistului care a dat lovitura fatală. Își dorește să mărturisească și colegii lui îl conving să nu o facă? Sau nu își asumă vinovăția deloc, considerându-și acțiunile îndreptățite? În acest caz, profitabil din punct de vedere dramaturgic ar fi să urmărim felul în care persoana responsabilă își construiește justificarea. În paralel, trebuie explorată dilema morală a colegilor lui.

Participanții concluzionează că nu este profitabil ca toți cei implicați să fie imorali sau amorali. Dimpotrivă, ce contează pentru jurnaliștii GDS este să investigheze contextul care îi obligă pe cei implicați să acționeze împotriva propriilor lor valori morale. Pentru participanți, o astfel de scenă, precum și orice piesă de jurnalism narativ pornind de la această situație, trebuie mereu să caute nu să atribuie vinovăție fără echivoc, ci dimpotrivă, să caute justificările fiecărei persoane implicate, pentru a identifica problema sistemică care permite unui adevăr de asemenea magnitudine să fie ascuns.

Proiectul despre care este vorba este Bienala Timișoara Art Encounters. Într-un eseu critic excelent publicat de membrele grupului H.arta în Revista ARTA pe care vă invităm să îl citiți aici, artistele expun felul în care, sub aparența unui proiect menit să sprijine artiștii locali, municipalitatea orașului Timișoara alocă, fără consultare publică, fonduri semnificative către un demers care promovează interesele unor colecționari privați / oameni de afaceri locali, contribuind la “gentrificarea” voită sau nevoită a spațiului public al orașului și expulzând din centrul unei potențiale capitale europene orice demers artistic critic de asumare a spațiului public de către timișoreni din toate păturile sociale. Artiștii doresc să investigheze mai în amănunt procedura prin care au fost atribuiți banii publici.

În discuții, identificăm problema principală sesizată de participanți la nivelul percepției publice majoritar pozitive asupra evenimentului. Un timișorean care nu este neapărat la curent cu modul de funcționare al pieței de artă contemporană va privi, în mod firesc, cu ochi buni acest demers care popularizează într-adevăr cultura locală. Gentrificarea despre care vorbesc artistele de la h.arta în eseul lor este mai dificil de perceput la nivelul publicului general. În vreme ce reacția critică a artiștilor participanți la atelierul nostru din Timișoara poate într-adevăr să stârnească interes din partea comunității artistice (cu toate că și aici părerile au fost împărțite la nivelul “tensiunii dintre dorința de a crea o artă critică autonomă de putere și teama de non-vizbilitate”, după cum foarte fin sesizeasă același eseu), restul Timișoarei va vedea numai intenții bune, scopuri nobile și o desfășurare de forțe care pare a fi în beneficiul orașului și al artiștilor săi.

Ca atare, dezbatem din punct de vedere jurnalistic cum este de preferat să te poziționezi față de politici publice populare dar nu neapărat benefice, pentru a aduce publicul de partea ta. Pentru a modifica percepția pozitivă asupra Bienalei, este nevoie ca artiștii investigatori să dea în vileag felul în care persoane private cu putere financiară și politică influențează municipalitatea pentru a-și urmări propriile interese. În același timp, este important de arătat în ce fel aceeași inițiativă nu este în beneficiul păturilor sociale din oraș care nu au aceeași putere financiară de a-și apăra drepturile și interesul. În astfel de situații, nu este suficient să susții că fondurile municipalității au fost greșit alocate ci poate fi mai important să demonstrezi în ce fel ele puteau fi folosite diferit, pentru a beneficia direct cetățenilor pe care Bienala pretinde deja să-i servească.

Pentru a atrage interesul publicului general, găsim că este în același timp important ca piesa de investigație să se situeze clar în sfera interesului public, făcând o distincție între interesul cetățenilor și interesul artiștilor implicați în spațiul public. Este important ca publicul să înțeleagă că Art Encounters nu este neapărat o amenințare pentru artiști ci pentru timișorenii de orice profesie care aparțin păturilor sociale expulzate din spațiul public de către astfel de demersuri.

Pentru că ne place formularea, decidem că, la nivel dramaturgic, o discuție fructuoasă ar trebui și ea să se situeze la nivelul tensiunii deja semnalate, între nevoia artistului de vizibilitate și dorința sa de a-și păstra libertatea de a opera în afara unei piețe de artă cu ale cărei procedee nu este neapărat de acord.

A pretinde, ca artist, că vizibilitatea nu este de dorit, deschide o linie evidentă de critică la nivel personal, de critică a calității realizărilor artistului din prisma lipsei lor de vizibilitate – un cerc vicios făcut posibil de mecanismele de opresiune ale pieței de artă, care invalidează pe oricine nu se integrează. Ca atare, cel puțin la nivel dramaturgic, discutăm despre cum ar putea fi benefic ca un posibil spectacol pe tema selectată să vorbească foarte sincer despre angoasele artistului care alege relevanța locală în locul faimei globale. Ca întotdeauna, susținem că este de preferat ca un spectacol pe această temă să lase totuși la latitudinea spectatorului decizia privind valoarea artistului, încurajându-l în același timp să depășească aceată nouă și falsă  dihotomie pe care am descoperit-o prin discuții, între vizbil=valoros și non vizibil=non-valoros.

Alegem pentru studiul de caz raportul de putere din relația bărbat-femeie, explorând formele de opresiune perpetuate mai mult sau mai puțin inconștient de ambele genuri.

“Mă simt oprimat de feministe”, mărturisește unul dintre participanții de gen masculin reflectând asupra sentimentului de emasculare resimțit în contact cu o categorie de femei pe care el o identifică generic și poate impropriu prin termenul “feministe”.

Sesizăm aici ceea ce Paolo Freire numește internalizarea subconștientă, de către oprimați, a credințelor clasei de opresori, manifestată prin situații în care cel oprimat, nefiind liber să-și constituie identitatea independent de relația de oprimare, ajunge să își dorescă nu libertate ci statutul de putere favorizat al opresorului. În cuvintele unuia dintre spectatorii de cu o seară înainte la reprezentația Produse Domestice din Iași, “oropsitul visează nu să fie liber, ci să fie la rându-i jupân.”

Împreună cu participanții, deconstruim credințele asumate non-critic care generează sentimentul de a fi oprimat și perpetuează un raport de putere dezechilibrat în situația descrisă de participant.

Ajungem la concluzia că participantul de gen masculin se simte considerat din pricipiu opresor, prin simplul fapt de a aparține genului care în mod tradițional/istoric a fost responsabil de oprimarea femeilor. Opresiunea se manifestă în acest caz prin incapacitatea femeilor identificate prin termenul “feministe” de a internaliza egalitatea de gen pentru care militează și la care participantul de gen masculin aderă deja, conform propriilor spuse.

Atribuind oricărei persoane de gen masculin credințele unei clase de opresori devenim la rândul nostru opresori. Mai mult, proiectând în mod nejustificat un set de credințe asupra unui individid care nu se identifică neapărat cu ele, generăm în opresorul închipuit exact genul de reacție pe care o așteptăm din partea unui opresor real - în cazul participantului de gen masculin, reacția lui este aceea de considera că “feminista” care îl consideră “misogin” este irațională și ca atare nu are dreptul de a-și revendica egalitatea, care din punctul său de vedere este un concept rațional.

În același timp, prin discuții, ajungem la concluzia că acuza de “misoginism”, deși poate greșit formulată sau excesiv de generală, nu este neapărat nefondată, cu toate că în cazul participantului la workshop ea nu reflectă o credință asumată ci mai degrabă rezultatul unui mod tradițional de a distinge între femei și bărbați în termeni de rațional-irațional care privilegiază în același timp raționalitatea, privită ca trăsătură nativ masculină.

Din punct de vedere dramaturgic, participantul care propune subiectul, interesat de explorarea relațiilor de putere în cuplu, descoperă că o reprezentare obiectivă (dacă există așa ceva) trebuie cu necesitate să recunoască ambele forme de opresiune, lăsând spectatorului opțiunea de a opta pentru o poziție sau alta, dar încurajându-l în același timp să depășească o dihotomie pe care am dezvăluit-o drept prejudecată asumată non-critic.

PRODUSE DOMESTICE / DOMESTIC PRODUCTS

(for English please scroll down)

Vineri, 12.12.2014/ 19:00/ SALA ATELIER – U.N.A.T.C.
INTRAREA ESTE LIBERA . Eveniment urmat de o discutie coordonată de jurnalista de investigație Laura Ștefănuț.

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

O piesă de: Xandra Popescu
Regia: Ioana Păun
Investigația: Laura Ștefănuț
Muzica: Cătălin Rulea
Mișcarea: Carmen Coțofană
Cu: YNIA și Smaranda Nicolau
Voce: Diana Miron

Un proiect finanțat de AFCN. Parteneri: WASP, Comunitatea Filipineza din Romania, Atelier 35, Europa FM, Salonul de Proiecte, Think Outside The Box, VICE.

O ingineră filipineză care a venit să lucreze în România ca menajeră joacă rolul principal într-un performance despre muncitoarele domestice imigrante. Piesa este bazată pe o poveste reală și pe investigația intregului sistem de plasare a forței de muncă în România.

„Eu îi sfătuiesc pe toți angajatorii să se poarte cu ele cu o mână de fier în mănușă de catifea.”— extras dintr-un interviu cu directoarea unei agenții de recrutare și plasare personal domestic filipinez.