Participanții la workshop-ul UNCOVER din Timișoara sunt artiști / activiști așa că acest workshop se calibrează cu ușurință pe nevoia lor concretă de a investiga o serie de manevre recente prin care “Banii publici, deturnaţi din fondul pentru cultură al orașului [Timișoara], urmau să intre într-un proiect cu un evident caracter privat (al cărui prim motor era să susțină candidatura orașului la Capitala Culturală Europeană 2021).”

Proiectul despre care este vorba este Bienala Timișoara Art Encounters. Într-un eseu critic excelent publicat de membrele grupului H.arta în Revista ARTA pe care vă invităm să îl citiți aici, artistele expun felul în care, sub aparența unui proiect menit să sprijine artiștii locali, municipalitatea orașului Timișoara alocă, fără consultare publică, fonduri semnificative către un demers care promovează interesele unor colecționari privați / oameni de afaceri locali, contribuind la “gentrificarea” voită sau nevoită a spațiului public al orașului și expulzând din centrul unei potențiale capitale europene orice demers artistic critic de asumare a spațiului public de către timișoreni din toate păturile sociale. Artiștii doresc să investigheze mai în amănunt procedura prin care au fost atribuiți banii publici.

În discuții, identificăm problema principală sesizată de participanți la nivelul percepției publice majoritar pozitive asupra evenimentului. Un timișorean care nu este neapărat la curent cu modul de funcționare al pieței de artă contemporană va privi, în mod firesc, cu ochi buni acest demers care popularizează într-adevăr cultura locală. Gentrificarea despre care vorbesc artistele de la h.arta în eseul lor este mai dificil de perceput la nivelul publicului general. În vreme ce reacția critică a artiștilor participanți la atelierul nostru din Timișoara poate într-adevăr să stârnească interes din partea comunității artistice (cu toate că și aici părerile au fost împărțite la nivelul “tensiunii dintre dorința de a crea o artă critică autonomă de putere și teama de non-vizbilitate”, după cum foarte fin sesizeasă același eseu), restul Timișoarei va vedea numai intenții bune, scopuri nobile și o desfășurare de forțe care pare a fi în beneficiul orașului și al artiștilor săi.

Ca atare, dezbatem din punct de vedere jurnalistic cum este de preferat să te poziționezi față de politici publice populare dar nu neapărat benefice, pentru a aduce publicul de partea ta. Pentru a modifica percepția pozitivă asupra Bienalei, este nevoie ca artiștii investigatori să dea în vileag felul în care persoane private cu putere financiară și politică influențează municipalitatea pentru a-și urmări propriile interese. În același timp, este important de arătat în ce fel aceeași inițiativă nu este în beneficiul păturilor sociale din oraș care nu au aceeași putere financiară de a-și apăra drepturile și interesul. În astfel de situații, nu este suficient să susții că fondurile municipalității au fost greșit alocate ci poate fi mai important să demonstrezi în ce fel ele puteau fi folosite diferit, pentru a beneficia direct cetățenilor pe care Bienala pretinde deja să-i servească.

Pentru a atrage interesul publicului general, găsim că este în același timp important ca piesa de investigație să se situeze clar în sfera interesului public, făcând o distincție între interesul cetățenilor și interesul artiștilor implicați în spațiul public. Este important ca publicul să înțeleagă că Art Encounters nu este neapărat o amenințare pentru artiști ci pentru timișorenii de orice profesie care aparțin păturilor sociale expulzate din spațiul public de către astfel de demersuri.

Pentru că ne place formularea, decidem că, la nivel dramaturgic, o discuție fructuoasă ar trebui și ea să se situeze la nivelul tensiunii deja semnalate, între nevoia artistului de vizibilitate și dorința sa de a-și păstra libertatea de a opera în afara unei piețe de artă cu ale cărei procedee nu este neapărat de acord.

A pretinde, ca artist, că vizibilitatea nu este de dorit, deschide o linie evidentă de critică la nivel personal, de critică a calității realizărilor artistului din prisma lipsei lor de vizibilitate – un cerc vicios făcut posibil de mecanismele de opresiune ale pieței de artă, care invalidează pe oricine nu se integrează. Ca atare, cel puțin la nivel dramaturgic, discutăm despre cum ar putea fi benefic ca un posibil spectacol pe tema selectată să vorbească foarte sincer despre angoasele artistului care alege relevanța locală în locul faimei globale. Ca întotdeauna, susținem că este de preferat ca un spectacol pe această temă să lase totuși la latitudinea spectatorului decizia privind valoarea artistului, încurajându-l în același timp să depășească aceată nouă și falsă  dihotomie pe care am descoperit-o prin discuții, între vizbil=valoros și non vizibil=non-valoros.